Despre noi

…adeseori, privind imagini ale unei lumi demult apuse, aceea a bunicilor și străbunicilor – fotografii, tablouri, ori, în cazuri fericite, devenind oarecum părtaș al ei, peste istorie, ca și colecționar de ocazie, un oftat, ca o părere de rău, mi se pierde-n lumea asta prea contemporană și consumeristă – nimic nu se (mai) păstrează, totul se (pre)schimbă cu o viteză extraordinară, nerămânându-ne timp să ne atașăm de nimic, totul se-nvârtește c-o nebunie de secundar, nelăsându-ne aproape nici un punct de reper…

            Mereu în căutarea noutății, uităm de legăturile simple, invizibile, cu ceea ce ne-ar putea reîncadra sufletește, la nivel emoțional, dacă vreți, așa ca o tresărire când-ți-amintești de ceva frumos, trecutului: reinterpretarea tradiției, revalorificarea ei, astăzi, conferă o anumită originalitate în diveristate, ca să reformulez celebrul dicton catolic.

            Ei, bine, fix-acestă lume, de care sufletește-aveam nevoie, am regăsit-o aici.

            De la cămara noastră – cu dulcețurile copilăriei, siropuri, ah, numai acest cuvânt, devenit astăzi aproape arhaism, sirop, ș-aud aievea sfârâitul lichid al sifonului și deșănțarea bulelor în paharul din sticlă subțire, clinchetul linguriței cu coada lungă, izbindu-i pereții circulari-ntr-un amestecat plin de poftă și de sete – la crama oamenilor mari, unde afinatele și vișinatele stau bine-ascunse-n cotloane răcoroase, așteptând cuminți vremea de seară, a vorbei lungi, pentru a fi sorbite, delicat-ntr-un zâmbet ș-un vârf de buză, vinurile frumoase – caloiene -  merloturi, rieslinguri, rozeuri, toate-câte toate și unul câte unul, pentru a nu rămâne nici un suflet ne-mpăcat, fie că-i masă boierească, cu bucate grase, șuetă de sufragerie sau iureș de noapte lungă, de vară, cu luna cât felinaru și stelele precum sclipirile din ochii hangițelor lui Saduveanu. Iar pălincuța, vai, de-atâtea soiuri, așezată leneș în butelcuțe pictate, degajă de sub dop-o răbdare vecină cu nebunia: nu-ț trebuie decât-un degetar, ori-un țoi, un prieten bun, o slăninuță subțirică, împănată, ș-o pastramă sărată ca marea…

            Și mă văd făcând toate astea într-o lume-n care muzica de inimă-albastră se-aude-n surdină, ca un ecou, din timpan în timpan, din generație-n generație, din suflet în suflet…

            Iibrodate manual și fote, numai bune de mers duminica la biserică sau de pierdut prin lumea largă, fuste cu repertorii decorative atât de firești, că ți se par potrivite numai ție… Dacă-ai ști oare, că la fel gândea și străbunica-atunci când le cosea și le punea, aproape ritualic, în lada de zestre…

            Nu-i nevoie de ”sfatul farmacistului” – leacurile băbești, doftoriile, 's numai bune să repare natural ceea ce omul și-a făcut cu mâna lui: de prea multe griji s-a-mpovărat, stresându-se, 'au punând la stomah, din prea mare lăcomie, rău i s-a făcut, cu grijă și răbdare, toate se desfac întru binele ființei.

            Cine nu-și amintește de covoarele din casele mici, cu tindă, ori din cele mai răsărite, cu cerdac? De castronelele de Horezu, de ulcioarele cu gâturi lungi, ca atunci când te uiți peste gard, sau scurte, ca atunci când te-ascundeai după ce-ai furat cireșele vecinului, cu burtă sau cu toarte mari, ca niște mâini în șold, toate bune să (men)țină rece, deopotrivă, și apa și vinul, amândouă dătătoare de viață? De ouăle-ncondeiate c-o grijă-aproape maternă, pe care nu te săturai să le răsucești?

            Și câte și mai câte… Un întreg univers, desprins parcă din paginile cărților prăfuite, din poveștile nostalgice-ale bunicilor și de prin podurile caselor, toate-acestea, la un loc, s-ca o fereastră din lumea noastră, de azi, spre lumea lor, de atunci…


De Dan Radulescu.